Localitatea Vâlcelele[1] este situată în comuna Vlădeni, judeţul Iaşi, la aproximativ 5 km de satul Vlădeni şi 40 km de reşedinţa de judeţ. Situat pe valea pârâului Harbarău, un afluent al Jijiei, satul se întinde pe aproximativ 55 ha.
Cele mai vechi menţiuni despre satul Vâlcelele (fost Găureni) apar la începutul secolului al XVII-lea, însă informaţiile sunt puţine, satul fiind mai mult un cătun. Câteva date importante despre aceeaşi localitate întâlnim mai ales odată cu începutul secolului al XIX-lea. Astfel, satul este amintit la anul 1803, pe moşia stolnicului Iordache Gheucă, ca având 13 locuitori. Peste 17 ani sunt menţionaţi 26 de locuitori, moşia Găureni fiind acum trecută în proprietatea paharnicului Neculai Dimitriu. Acum sunt menţionaţi şi primii slujitori ai bisericii de lemn din acest cătun, preotul Ion şi dascălul Dumitru. După informaţiile păstrate din această perioadă biserica satului a fost construită din bârne de stejar între anii 1819-1821. În anul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu micuţul locaş de cult a fost sfinţit. Sinodicul nr. 341 din anul 1874 menţionează că bisericuţa de lemn „s-au făcut şi s-au împodobit cu toate cele necesare de fericitul ctitor Vasile Stroescu cu hramul Adormirea Maicii Domnului”.
[1] În urma decretului nr. 799 din 17 decembrie 1964 privind schimbarea denumirii unor localităţi, publicat în Monitorul Oficial nr. 20 din 18 decembrie 1964, începând cu data de 1 ianuarie 1965 denumirea satului Găureni (comuna Vlădeni, judeţul Iaşi) este schimbată în Vâlcelele.
O altă menţiune despre sat avem în anul 1832, acum moşia avea 45 de locuitori şi aparţinea paharnicului Nculai Gheucă. Preotul bisericii sătucului era Ion sin Pavel iar dascălul Vasile sin Roşca. Peste 20 de ani satul avea acelaşi număr de locuitori, preot fiind Toader, iar dascăl Ion. Acum moşia se afla în proprietatea lui Gheorghe Stroja.
Menţionăm că Dicţionarul Geografic al României atestă la anul 1898 existenţa satului Găureni care avea o biserică din bârne de stejar şi 54 de locuitori. Biserica era filie a parohiei Borşa (satul vecin cu un număr mai mare de locuitori), comuna Roşcani.
Menţiunile istorice despre sat şi bisericuţa sa se împuţinează după această perioadă. Însă există certitudinea că bisericuţa din bârne de stejar a dăinuit până după al doilea război mondial, în apropierea actualului locaş de cult. Bătrânii satului îşi amintesc şi astăzi de existenţa acesteia.
În perioada interbelică s-a pus problema ridicării unei noi bisericii mai trainice, probabil şi datorită faptului că bisericuţa de lemn devenise fie neîncăpătoare, fie fusese degradată de trecerea frontului (din primul război mondial) prin zonă. Dorinţa locuitorilor satului care acum număra aproximativ 100 de suflete s-a materializat începând cu anul 1927, an în care s-a început adunarea materialului şi a fondurilor necesare pentru înălţarea noului locaş de cult, în apropierea vechii biserici de lemn. Dintre cei care s-au luptat pentru împlinirea acestei dorinţe îi amintim pe preotul Alexandru Popovici[1], învăţătorul Constantin Gheorghiu şi Ion I Macovei (casier). În ziua de 13 iulie 1937 s-a pus piatra de temelie pentru noua biserică, iar în luna septembrie a aceluiaşi an aceasta a fost finalizată. Biserica a fost ridicată din piatră de râu şi cărămidă, având un turn-clopotniţă octogonal deasupra pridvorului. Este acoperită cu tablă şi are formă de cruce, cu două abside laterale pe naos şi una pe altar. Supervizorul şi responsabilul ridicării acestui edificiu de cult a fost arhitectul Aurel Ghelmette.
Deşi lucrările la acest locaş de cult s-au finalizat încă din toamna anului 1937, primele slujbe religioase s-au oficiat aici abia în anul 1946, acesta şi datorită celui de-al doilea război mondial care a afectat în mod direct zona în care este situată localitatea. La doi ani de la sfârşitul celei de-a doua conflagraţii mondiale biserica a fost sfinţită cu un mare sobor de preoţi. Însă vicisitudinile istoriei au făcut ca în noul locaş de cult să fie oficiate slujbe religioase doar până în anul 1949, atunci când regimul comunist instalat la conducerea ţării a interzis oficierea Sfintei Liturghii în biserica satului.
În a doua jumătate a secolului al XX-lea pentru parohia Borşa şi filia sa Găureni sunt întâlniţi preoţii Nicolae Maxim şi Iancu Grigoraş. Primul îl va înlocui pe ctitorul bisericii din satul Găureni în anul 1937 şi va rămâne în această zonă până în 1939, atunci când se va retrage în satul natal Perieni. Cel de-al doilea preot a venit prin transfer de la parohia Ciurbeşti (în apropiere de oraşul Iaşi) şi va sluji în cele două parohii până în luna ianuarie a anului 1973, când este pensionat[2].
În luna martie a anului 1973 este numit preot paroh în Borşa şi Găureni părintele Vasile Cîrdei. Instalarea sa a avut loc în ziua de 23 aprilie 1973. Păstorirea sa are o importanţă deosebită pentru satul Vâlcelele (Găureni), pentru că în această perioadă au început lucrările de restaurare a bisericii. Locaşul de cult a fost consolidat pe exterior şi interior. În interior biserica a fost înzestrată cu o catapeteasmă nouă sculptată, din lemn de stejar, cu cărţi de cult o Sfântă Evanghelie şi Sfinte Vase.
Biserica satului a fost sfinţită şi redată cultului în anul 1975. Slujba de resfinţire a locaşului de cult a fost oficiată de Preasfinţitul Episcop Adrian Hriscu, pe atunci Episcop Vicar al Mitropoliei Moldovei.
Din această perioadă şi până în anul 2002 Parohia Vâlcele a fost filie a Parohiei Borşa. În anul 2002 Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, numeşte această filei de sine stătătoare, devenind parohie. Între anii 1973 şi 2012 Parohia Vâlcele a fost pătorită de trei preoţi: Părintele Vasile Cârdei (1973-2003), Părintele Marian Slabu (2003-2006) şi Părintele Cătălin Adumitroaie (iulei 2006 - până în prezent).
[1] Părintele Alexandru Popovici s-a născut în anul 1861, a absolvit cursurile Seminarului inferior şi a fost numit preot în satele Borşa şi Găureni (Vâlcelele) la 29 mai 1888. A rămas în această funcţie până la sfârşitul anului 1937, când după 49 de ani de păstorire se retrage la pensie.
[2] Din lucrarea lui Vasile Manea, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2010, p. 156, aflăm că „Preotul Iancu Grigoraş din Borşa, Iaşi, a trecut prin închisorile comuniste, potrivit mărturiei părintelui Alexandru D. Anton”. Cel mai probabil el a avut de suferit în această perioadă pentru că a fost şef de cuib legionar în această zonă.
